Astăzi îți scriu împinsă-n spate, marile orașe
s-au astupat cu norul venit din apus, mi-am luat
praștia și metrul- dacă lui i-ar rămâne atâta curaj
să-nainteze, mie pietrele-mi vor sta mai aproape,
ca rănile lor să doară mai puțin decât rănile lui.

Nu întreba de ce astăzi e să îți scriu, și cine-mi
varsă poruncile lui în piept, le scuip obosită, merg
curând în pajiște, cu praștia de acord;
astăzi îți scriu la capătul semințelor ce nu vor mai
da niciodată fire de iarbă.
Le treacă prin moarte zăpada ta, le mistuie încet
culorile de limax- râul s-asculte la visurile lor ce-au
presurat micuța vale toată toamna.

Astăzi de la spate împinsă, îți scriu, marile orașe
n-au începutul în cer, n-au zidul de piatră bună și
anii lor nu își mai știu semnele ‘care dintr-un turn,
care dintr-o galbenă pasăre cazută din cer, care din
șerpii de drum prinși între pietre’,
îți scriu cum niciodată așa simplu. Îmi stă gândul în
sufletul lor și fața îmi doarme ascunsă mereu sub
chipul acesta
- dacă ai vedea sfârșitul! focul căznit în ape, așa
ușoare mâini strângând din elastic forța și timpul.