prin plexicul translucid lămâia palidă a soarelui spre apus
alunecă pe masa de sticlă o umple de steluţe de parcă ai răsturna din greşeală
ojă cu sclipici argintiu şi un alt nostradamus ar putea citi în ele
ca de pe un carton din filmele mute

în care spuneam că vreau să mă schimb
să devin unul mai bun decît sunt dar cum
să devin mai bun daca nu ştiu pe ce drum am fost pe cine am iubit am plîns
și cum să urmez alt drum dacă nu ştiu unde-am fost
cum să te iubesc pe tine fără să ştiu
ce-i iubirea fără o carte de utilizare

iți spun toate astea în pat pînă luna se face albastră în pielea ta
mişună scîntei electrice iar prin ochii nasturelui de la piept inima ta priveşte
fix în epicentrul meu iar tu imi spui zîmbind că orgasmul a fost la fix
ca ploaia, cu toate că în ultima vreme e secetă
și deșertul a cuprins cu limburile sale cea mai mare parte din anatomia
dragostei

trebuie să schimbăm mereu frecvențele să rotim continuu butonul
pînă scalăm întreaga bandă să auzim vorbindu-se din nou acea limbă stranie
a apropierii
cînd metoda reducerii la absurd dă roade și am aflat
toate necunoscutele

apoi să te mîngîi pe păr să-ți șoptesc la ureche că dacă uităm
ce am fost nu vom ÅŸti ce vom fi
și dacă nu ne amintim vom face aceleași greșeli la nesfîrșit
nu vrei să şti ce se-ntîmplă

să nu rămînem ca două piei lungi și uscate lăsate în urmă
de doi şerpi melancolici şi îndrăgostiți explozivi şi derutați
care vorbesc fără echivoc
despre adevărul simplu