multă vreme am crezut că trupul tău e o
pagodă.
neaveniții alunecă nopțile pe olane
și cu oasele zdrobite,
îți cer în zori, urlând, mila.
și tu le-o oferi.

în realitate trupul tău nu e decât o catedrală.
alunec pe țigle și îmi înțep
organele
esențiale în spinii din jurul statuilor
plânse și al streșinilor.

ți-am cerut în șoaptă mila
dar era prea târziu, tu nu mai puteai
face nimic.