Copacul se înalță către cer, apoi își îndoaie vârfurile
cu delicatețea cu care ea
trage ca pentru ultima oară în plâmăni
fum de țigară

zâmbetul ei îmbătrânit îți aduce aminte de frumusețea de altădată
când adunai bucuriile
într-un dop de sticlă și te temeai de reciclare

din buzele ei curg fluvii de camfor
să vindece
nu le poți uita nici dacă ai face transfuzie cu Alzheimer

își coase lacrimile cu ac bont, căci ele dor încă
și după ce sunt curse

rochia-i cade delicat peste umeri la fel și greutățile
trupul ei, o îmbrăcăminte care te face suplu,
de câte ori o privești ești curat și bun
și culoarea ei se asortează cu tot ceea ce ai văzut,
cu tot ceea ce ai putea vedea până la sfârșitul lumii.

Sângele ei este un efect placebo pentru inimi
care bat în gol
s-o primească în sfințenie
căci ea vine ca o apocalipsă să sfâșie păcatul
cu rochia căzută delicat peste umeri și cu greutăți să-i rupă din dantelă

ea poate fi o lebădă care-și îndoaie gâtul după aripi
să strângă din zbor ca într-o beznă în care s-a prins ceva,
ceva care pâlpâie și e cald,
destul de cald să îndepărteze frigul care nu poate fi îndepărtat altfel
ușor îi este glasul
destul de ușor
să îndepărteze teama care nu poate fi îndepărtată altfel

Ea nu pozează nud,
nu pentru amatori.