Un șoricel, pe nume,Chiț,
Dintr'o familie de neam mare,
Ce locuia'ntr'o magazie,
La un subsol de prăvălie,
Se legăna alene'n jilț,
Gândind cu voce tare:

Ceva nu-mi e la socoteală,
Și sigur, nu-i lucru curat,
Căci azi la prânz am observat,
C-au dispărut așa deodat'
Capcanele ce-aveau momeală,
Bucăți de cașcaval uscat;
Să-l schimbe oare, le-o fi luat,
Cu cașcaval mai proaspăt?Poate!?,
Sau, poate că le-au aruncat,
Fiind trucuru vechi, fumate....

Dar nu trecuse ziua'ntragă,
Și cum mergea către bufet,
Zări din nou, pusă discret
Capcana.Și-n ea, în buchet,
Câteva frunze verzi de ceapă,
Ca momeală, la desert.

Uimit, al nostru ChiÈ›, se-opri,
Privi mirat către capcană,
Și dând din umeri, el zâmbi,
Ne'nțelegând ce'nseamnă,
...Da'n timp ce se holba tâmpit,
Capcanei dându-i roată,
Pe loc ,săracu' fu oprit,
De-o mâță-adevărată.

Sperit de moarte'nțepenit,
Lipsit de-orice scăpare,
O imploră su glas sfârșit,
Să aibe îndurare.

"Nu te mănânc ,mă...nu fi prost"
Îi spuse mâța cu dojană,
"Cum? N'ai aflat?...Sântem în post,
...E lună vegetală."

Valeriu Cercel