Scena 1.
Ziuă. Tăcere.
Bătrânul, Tânărul, Copilul

T:
Tăcere...sfântă suferinț-a minții!
Tăcere-n gând, tăcere în pleoape...
Tăcere...iar tăcere...(cu un oftat): tac și sfinții

Acolo (arată spre boltă). Nimic nu e aproape
De zidurile-aceste negre fiere
Și-mi simt auzul gata să se crape.

C:
Eu parcă simt o mângâiere
Gândind că noaptea va veni curând.

B: (râzând amar)
Atunci va fi mai aprigă tăcere
Și va pieri și-acest din urmă gând.

*

Scena 2.
Noapte.
Bătrînul, Tînărul, Copilul

T:
Și iată noaptea!... asurzirea firii.
C:
Și iată noaptea! (bîlbîindu-se): iată ... (gasind): liniștirea
B:
Și iată noaptea, nunta-n care mirii
Trudiți de vin, șezînd alăturea
Purtînd coroana sfîntă a iubirii
În patimă din iaduri vor cadea.

se întoarce către cei doi:

Dar eu...dar tu, sau tu...ce așteptare
S-avem din coborîrea tristei nopți...?!
Sădit-am sîmburi tainici de mirare...
Dar e tăcere pîn' ce fi-vor copți.
T: (cu reproÈ™ vag)
Bătrîne...nu lăsa tristeții
Ce nu-i al ei. Copil să fii nu-i bine
De-ti crește-n vene floarea bătrîneții.
Mai bine lasă unuia ca mine
Nechibzuința unui gînd imens
Ce-n neizbîndă are sorți depline.
Căci dacă vrem ca fapta să capete un sens
Gîndirea de acuma - putința-i e s-o curme.
Prin fumul vanității, îmbătător și dens
Gîndirea noastră toată nu o să lase urme.

*

Scena 3.
Noapte. Copilul singur

Ce-mi place noaptea...! Are-așa...lumină...
Lor nu le place...! Dar îmi place mie
Cum de cerneala cea de sus se-anină
Cuvintele-ntr-a nopții poezie.
Iar cînd zidire-aceasta se termină
ÃŽn pieptul meu, atunci nu simt nimica.
Lor nu le place...! Singuri sunt de vină
Că și-au luat tovarăș de credință frica.
Ce-mi place noaptea...! Are-așa...nimica.