- Așa mă gândeam și eu, i-am răspuns râzând.
...- intuiție, inteligență, cunoștințe? Oricum mașina noastră cea nouă ne-a schimbat viața, apropiindu-ne de normalitate și între noi - poate expunerea mea rezonabilă, fără chinul greu de privit al deplasărilor în cârje -, bucuria ei era una reală, Letiția, probabil fiind sub efectul unei resetări generale, singurele momente de tristețe fiind acelea când, mie fiindu-mi interzis accesul în anumite zone, fie din cauza treptelor de pe traseu, fie a potecilor de pămând inaccesibile decât pasului, trebuia să meargă singură, dacă timpul necesar era scurt, sau să renunțe și ea, dacă traseul avut în vedere trebuia făcut în câteva ore. Uneori, însă, o convingeam să meargă singură, insistând până accepta, ca în cazul vizitei la Cascada Cailor din Borșa, unde eu fusesem cu mulți ani în urmă, îi știam frumusețea uluitoare, dar nu mai aveam cum să ajung acolo. A folosit telescaunul, și la urcare și la coborâre, erau foarte mulți turiști care profitau de ziua superbă de octombrie, fascinația ei la întoarcere a meritat din plin cele două ore de așteptare în mașina parcată la baza telescaunului. Ce contează două ore la doisprezece ani de când ne cunoaștem, ce contează așteptarea, când niciodată nu se-ntorcea singură, mereu era însoțită, pe de o parte de toate privirile celor aflați în preajma ei când se apropia de mine, pe de altă parte purta cu ea, la întoarcere, toate privirile admirative ale celor din preajma ei pe tot traseul.
Echipată în culorile ei preferate, trening albastru, bocanci maronii, haină matlasată de fâș portocalie, își completa portretul părului rebel și al ochilor ireali cu o căciuliță bleumarin cu ciucure, cum poartă copiii. Ușor împlinită de vârstă și tratamente, era totuși o apariție uimitoare și fascinantă, care acapara toată atenția celor din jur. Admirația privitorilor, însoțită cu siguranță de o compasiune reală pentru postura de însoțitoare a unui bărbat în cărucior, nu-mi mai genera umilință și suferință degenerând în revoltă și negare, ci doar recunoștință și mulțumire. Exersam aceste sentimente căutând, uneori cu insistență deranjantă, privirile celor care-și schimbau instantaneu expresia, când își treceau privirea de la statuia frumuseții la campionul neputinței. Reacțiile lor erau atât de diverse încât am început un adevărat studiu al fizionomiilor surprinse în posturi indecente, cum le-am numit eu, aceste observații fiind atât de interesante încât i le-am mărturisit și Letiției, mai ales că-mi observase și ea ciudățenii diverse în comportamentul meu când eram împreună la masă, pe terasă sau la plimbare. Cei mai mulți își mutau privirea cu oarecare vină, dar nu rezistau mult și ne căutau din nou, unii afișau milă brută, alții, puțini, trufie, rânjind cu malițiozitate și superioritate nejustificată, concluziile mele fiind că aceștia din urmă erau cei mai puțin reprezentativi pentru specia umană.
- Cum reziști cu idioții ăștia, a venit întrebarea Letiției, după o masă servită pe terasa unui hotel, te-am observat atent și pe tine și pe idiotul ăla gras și fălcos, îmi venea mie să mă duc la el și să-l scuip. Cred că se cred și frumoși și deștepți, afișa rânjetul acela superior, ar merita un glonte în cap.
- Vezi? Începi să-nțelegi. Mi-au trebuit câțiva ani să învăț a trăi lângă tine, cu umilință și suferință, cred că drumul acela s-a sfârșit, de-acum știu, simt de fapt ce trebuie să fac, ce a fost nu va mai fi, grija mea este și va fi una singură... pauza ce a urmat, greu de interpretat, fiind oprită de două întrebări, amândouă dovedindu-i nerăbdarea mea:
- Nu-mi spui care? De ce te-ai oprit?
- Nu știu dacă-i momentul și nu-mi fac rău amintindu-mi povestea asta, dar îți voi spune câteva amintiri. Părinții meu au trăit extraordinar de rău, nu greu, rău, s-au iubit, dar asta nu-i decât o presupunere, doar vreo patru, cinci ani, atunci când deja am început să pricep, având trăiri intense care mi-au lăsat urme, mi-i amintesc certându-se, cu reproșuri și jigniri. Tata era un afemeiat incurabil, asta am înțeles-o mai târziu, mama nu-i mai credea minciunile pe care le spunea după fiecare scandal, iar el o lua mereu de la capăt, viața lor mergând zi de zi spre dezastru. Tata nu se gândea că se va întâmpla ceva dramatic, eu eram prea tânăr și fără experiență s-o sfătuiesc pe mama să-l lase și să plece unde o vedea cu ochii, și, într-o zi a plecat definitiv, fără întoarcere. Aveam șaisprezece ani, eram în clasa a noua, aveam o iubită dintr-un sat vecin, colegă la liceul din oraș, mama s-a întors de la școală cu un sfert de oră mai repede, găsindu-l pe tata în dormitorul lor cu o colegă, învățătoare și ea, care-i ceruse să-i țină locul ultimele două ore, dar nu apucase să dispară la timp, n-a spus nimic, și-a pus capăt zilelor în șură urcând pe scara ce ducea în pod, pentru dezlipirea de pământ.
Suferința mea a fost una atroce, o iubeam pe mama cu toată inima, mă temeam pentru ea din pricina depresiei în care se pierdea de câțiva ani, nici n-am putut s-o privesc așezată în sicriu, mut, împietrit, nu credeam că-i adevărat, și de atunci viața mea s-a schimbat cu totul, ireversibil.
...- atâta i-a fost povestea? pare neterminată, poate-și reproșează și lui ceva, de tace, sau cine știe ce ascunde?...
- Ce-ai vrut să spui cu iubita ta din satul vecin? N-am înțeles, de fapt nici nu are vreun înțeles, a întrerupt Letiția tăcerea.
- Are unul, și foarte important. Sinuciderea mamei m-a speriat îngrozitor de tare, eu, nenorocitul de mine, semănam cu tata, se pare că și ca dotare fizică, dar mai ales ca apucături, ți-am spus de iubita mea, dar trebuia să continui paranteza, iubita era a treia din scurta mea viață de amorez, știi că eu, cunoscându-mi pofta de nestăpânit pentru sex, nici nu-l acuzam prea tare pe tata, mai tare mă învinovățeam pe mine că n-am avut puterea s-o fac pe mama să plece de lângă el, rămânând în viață, și de aici a pornit o altă spaimă a mea, pentru viața primelor două iubite, una mai mare cu doi ani, cealaltă de-o vârstă cu mine, amândouă din sat de la noi și amândouă amenințându-mă cu sinuciderea pentru trădare. Îngrozit că aș putea ajunge ca tata, autor moral al sinuciderii vreuneia dintre fete, cu cea de-a treia am adoptat o strategie diferită, am lungit-o toți anii de liceu, fără promisiuni și angajamente, dar și fără abandon, mai mult, am reluat din când în când relațiile cu celelalte două, controlam situația destul de bine, în clasa a unsprezecea, iubita mai mare m-a chemat la nuntă, măritată fiind ne mai vedeam uneori în condiții de maximă securitate, cealaltă a terminat zece clase la Școala generală din sat, plecând apoi la oraș în vederea calificării într-o fabrică textilă. Admiterea la facultate ne-a separat drumurile, cea de-a treia iubită a făcut textile la Iași, eu TCM la Cluj, n-am mai văzut-o de atunci, nu mai știu nimic de ea. În orice caz, schimbarea declanșată atunci, la șaisprezece ani, m-a urmărit toată viața, ca un blestem. Nici în facultate, nici după, nu am mai legat vreo relație stabilă, de lungă durată, mai bine cumpăram iubire pe bani, decât să amăgesc, apoi să dezamăgesc.
- De-aceea nu te-ai căsătorit.
- Da, și tot de-aceea, la înmormântarea soțului tău, văzându-te, îmi spuneam că viața este nedreaptă, unii lăsând în urmă o femeie ca tine, alții neputând să se lege de cineva, misoginismul meu dobândit din teamă adâncindu-se și mai mult. Și dacă aș spune că destinul mi te-a hărăzit, ar fi un puternic accent de trufie din partea mea, trebuia să aștept să se-mplinească tot ce era predestinat, ar fi o afirmație falsă, plină de prețiozitate, când de fapt întâmplarea mi te-a scos în cale, trandafirii și jetul de apă. Au trecut de atunci doisprezece ani, cunoști faptele, nu-ți voi spune decât ceea ce a declanșat povestea mea și-ți spun că singura mea grijă, după tot ce ți-am povestit și ceea ce cunoști, deci singura mea grijă în prezent este sănătatea ta. Binele și bucuriile tale, odată împlinite, devin binele și bucuriile mele, deopotrivă, orice dorință a ta, mai mare sau mai mică, însemnată sau măruntă, orice dorință devine lege, obiectiv prioritar.
- Așa-i Iona, chiar simt grija ta, o apreciez, încercând să-ți răspund cu aceeași grijă pentru a-ți fi cât mai ușor. Au trecut ceva ani peste noi, destul de agitați, uneori furtunoși, nu știu de-i destin sau întâmplare, dar liniștea care mă stăpânește acum n-am mai cunoscut-o. Eu, dar cred că și tu la fel, trăim un timp al înțelepciunii, totul este armonios, munca la firmă îmi place foarte mult, conviețuirea și excursiile cu tine fiind tot ce-mi doresc, ai îmbătrânit frumos, te-am cunoscut fără barbă, îmi placi mai mult cum ești de șapte ani, de când nu ți-ai mai ras-o, am început și eu să-mi vopsesc părul, dar nu mai e același lucru. Ești un bărbat cum orice femeie și-ar dori, dar am totuși o îngrijorare, pe care trebuie să ți-o spun. Confruntările tale vizuale cu toți idioții care te jignesc, jignindu-mă și pe mine, pe fondul impulsivității pe care ți-o cunosc, s-ar putea, vreodată, să ducă la un scandal, sunt oameni agresivi și mi-e teamă pentru noi, dacă dăm de vreun prost care nu se mulțumește doar să te înfrunte cu privirea.
- N-ai de ce să te temi, roagă-te să nu întâlnim niciunul care să nu se oprească la timp!