Să ne surprindă toamna
pe plasma ei aurită
de mătreață.
Să ne prindă între dinți
și să ne tragă de păr
și să ne umple de ceară.
Să ne sechestreze toamna
în colbul ei de cărămidă,
să ne-nchidă între aripi
și să rupă
cu noi în cârcă
tot cerul și toată
visarea și
tot cântul
și toată zarea.
Să-și arunce-n ochii noștri
sângele nevrotic
și din capetele noastre
să-și facă sicriu:
nici o slujbă.