Pe o stinca neagra, intr-un vechi castel,
Unde cura-n vale un râu mititel,
Plinge si suspina tinara domnita
Dulce si suava ca o garofita,
Căci în batalie sotul ei dorit
A plecat cu oastea si n-a mai venit.
Ochii sai albastri ard în lacrimele
Cum lucesc în roua doua viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sin;
Rozele si crinii pe fata-i se-ngin.
Insa doamna soacra lângă ea vegheaza
Si cu dulci cuvinte o imbarbateasza.

Un orologiu suna noaptea jumatate,
In castel în poarta oare cine bate?
-- Eu sunt, buna maica, fiul tau dorit;
Eu, si de la oaste, mă întorc ranit.
Soarta noastra fuse cruda asta data:
Mica mea ostire fuge sfarimata.
Dar deschideti poarta... Turcii mă-ncongior...
Vintul sufla rece... ranele mă dor!
Tinara domnita la fereastra sare.
-- Ce faci tu copila? zice doamna mare.
Apoi ea la poarta atunci a iesit
Si-n tacerea noptii astfel a vorbit:
-- Ce spui tu, streine? Stefan e departe;
Bratul sau prin taberi mii de morti imparte,
Eu sunt a să muma; el e fiul meu;
De esti tu acela, nu-ti sunt muma eu!
Insa daca cerul, vrind să-ngreuieze
Anii vietii mele si să mă-ntristeze,
Nobilul sau suflet astfel l-a schimbat,
Daca tu esti Stefan cu adevarat,
Apoi tu aice fără biruinta
Nu poti ca să intri cu a mea vointa.
Du-te la ostire! pentru tara mori!
Si-ti va fi mormintul coronat cu flori!

Stefan se intoarce si din cornu-i suna,
Oastea lui zdrobita de prin vai aduna.
Lupta iar incepe... dusmanii zdrobiti
Cad ca niste spice, de securi loviti.