Cand avem probleme, oare de ce dam tocmai in persoanele pe care le iubim
cel mai mult? Oricat ne-am impune, sigur am facut-o, mai rar, mai des, fiecare din noi.
Oare vrem o reactie, vrem sa ne asigure de iubirea lor
ATUNCI, atunci mai mult ca oricand? Atunci pentru ca avem cea mai mare nevoie de ei si asa le atragem atentia? Poate ca asa le aratam cata nevoie
avem de ei? Poate ca reactionam astfel tocmai pentru ca ne temem sa nu
pierdem si iubirea cand simtim ca ne fuge pamantul de sub picioare?
Un lucru e sigur, cei care ne iubesc, ne iarta, ne inteleg si ne sustin, asa indaradnici cum suntem, asa cum batem saua sa priceapa iapa. Totusi, ciudat mod de a le cere ajutor, nu? Ciudat mod de a le trage o palma pe obraz, tocmai sa ne asiguram ca ni-l intorc si pe celalalt, asigurandu-ne astfel de iubirea lor neconditionata.

Justificarile exista, exista si regretele sincere, sunt reale, chiar daca nu plutesc intocmai ca untdelemul pe apa. Dar...
Dar un muritor totusi, oricat si-ar da silinta, nu e Isus, plesnindu-l asa, se va feri de noi si cand vom apropia mana de obraz sa-l mangaiem.

Am observat ca uneori ne provocam partenerul, care incerca sa fie calm, sa ne asculte, sa ne inteleaga. Poate ca noi stim ca avem o problema si ii solicitam, pe cai ocolite, sa ne ajute sa ne-o identificam. Tare suciti si imbarligati mai reusim sa fim cateodata!

De ce nu ne-am putea varsa nervii cu o mangaiere? sau macar o tacere? sau macar o rugaciune? Sau o meditatie prin parc sau ascultand muzica?
De ce nu ne-am varsa nervii, undeva, intr-un cos de gunoi, in drum spre casa?