Pe podul dintre ieri și mâine
materia nu mai țipă.
Au încremenit silabele de jar,
nu mai răsar crăiese din tei.

Necunoscutul ce pășește cu sandale de vânt
pe pavimentul din careuri albe și negre,
taie gâtlejul absențelor,
ca și cum ar reteza florile cu extaze de fruct.

Pe cerul însângerat dansează aștri
cu pași de lup și cu privire sticloasă.
- Aur din visteriile zeilor să cadă peste frunze și ochi,
șoptesc cu glasuri de orhidee tăvălite-n ispite.

ÃŽn miezul fulgerului, Doamne,
nu mai turna neguri în gloria cerbilor
ce iau în coarne arcul gata să tragă al lunii,
pentru contopirea de-o clipită cu Tine.






















L’arc de la lune

Sur le pont entre hier et demain,
la matière ne crie plus,
les syllabes de braise demeurent pétrifiées
et les princesses ne sortent plus des tilleuls.

L’inconnu qui marche à sandales de vent
sur le pavé rayé en blanc et noir
tranche la gorge des absences,
comme il couperait les fleurs à extases de fruit.

Les étoiles dansent sur le ciel sanglant
à pas de loup et regard vitreux.
Les orchidées chuchotent
à des voix renversées en tentations:
qu’il tombe l’or du trésor des dieux
sur les yeux et les feuilles.

Au coeur de l’éclair, Mon Dieu ,
ne verse plus des brumes dans la gloire des cerfs
qui encornent l’arc de la lune prêt à tirer
pour punir leur union d’un instant avec Toi.