ce-ar fi fost de ales din zâmbetele astea
complicate sau vestea tâmpită că vomit sânge
mânile ajung la capătul impersonal, o fâșie albă
și respirația bruscă atunci când îți apăs plexul solar
nu trebuie să se oprească nimeni
e bine așa, e cel mai uscat
mod de a odihni

sunt zilele astea pe care le dau cu spumă
le rad ca pe-un puștan de șaisprezece ani la prima
întâlnire și nu știu dacă mai ajunge, e aglomerat
fiecare se grabește, îmi înfund fesul pe cap
n-am mai purtat fes câțiva ani, dar acum
mi-e frig, îmi număr degetele și vorbesc în gând
și cred că toată lumea se îmbolnăvește
nu numai noi

și stăm cuminți după toată agitația
într-o căldură aproximativă până nu te mai aud
e nedrept, asta îmi spui, dar intimitatea
supunerii e mai potrivită decât pumnii strânși
sau revolta care se strânge ca un animal în gât
și după o arcuire scurtă se aruncă în gol
privesc cum cade, cum se irosește o parte
atât de tânără
din tine