Pe masă ceștile s-au spart.
În zeci de amintiri și fire de nisip din clepsidră
zace acum cafeaua
ca o baltă de nemișcare.
M-aplec peste ea și nu văd nimic — culoare de pământ...
Și mă-ntreb: oare nu sunt?

La geam rânjește cerul printre ramuri goale
ca un deținut osândit printre gratii.
Cerule, vino, apropie-te
de masa mea pământie
și hai să vorbim! Atâtea lucruri
avem să ne spunem, să mărturisim,
să împărțim...
Atâtea vene-mi zvâcnesc nebune
de fluiditatea orchestrală a gândurilor,
atâtea adieri din mișcările tale leneșe
îmi neliniștesc simțurile, cerule,
atâtea și atâtea...

Pe străzi agonizează orașul adormit
sub pâlpâirile sarcastice
ale înaltului. Simt cum pierd pentru totdeauna
ceea ce n-am avut niciodată,
simt cum îmi slăbesc ascunse puterile
și cum cuvintele se evaporă din carte.
Simt un dor, dar nu știu... dor de zâmbet sau de moarte.