Plânge sufletul în mine,
Plânge tot ce poate plânge;
Și țigara-și varsă scrumul
Ca pe-o lacrimă de sânge.

Mă lovesc de fericire
Doar atât cât pot să aflu
Că există-aici pe lume,
Că nu-i doar un vis, un astru.

O privesc lucind închisă
Într-o temniță de sticlă;
Mă privește, îmi zâmbește,
Nu-i a mea; e o nălucă!

Și nu va veni vreodată
Să mă-ntrebe ce mai fac,
Și nu va voi nicicând
Să mă lase s-o îmbrac.

Nu-i de mine haina asta!
E prea pura pentr-un om
Ce își duce zilnic crucea
Când plângând, când monoton.