înțelegi îngroparea așa cum eu simt și astăzi laptele negru
ochii deschizându-se din ce în ce mai lent
sub monedele de schimb aruncate la poarta sihaștrilor

acolo sus cetatea are umbra tot mai tăcută
pe cărămizi - ca în palmele tale - stă scrisă
întreaga călătorie a femeilor interioare
acoperite din creștet până la glezne de ninsori naive

așa se întâmplă iarna la capătul grădinii
descoperim câteva scorburi goale nu ne mai recunoaștem
nu mai știm dincotro vin formele ciudate ale plânsului
fiindcă toate oglinzile arată ultimul port prin care
- oho Doamne cu ce înverșunare inutilă -
refuz să mai trec

sunt și eu o simplă vorbitoare fără cuvinte
(fără golurile din cuvinte)
nu pot duce mai departe amplitudinea căderii
nici înălțimea fosforescentă a distanțelor de la spirit la spirit

însămânțez în mine sunete pe care nu le aud
decojesc neîncetat privirile
- între solilocvii nu se pot desăvârși nașteri nici treceri nici înălțări -

și atunci bătrâne poet cum să pot să arunc din mine giulgiul
dacă văd dincolo de el numele suspendat al mamei?