Adio, muza mea...

S-au adunat în mine anotimp și cuvinte
Frunze veștede se aștern printre stele.
E toamnă din nou, gânduri ard în minte
Tăcute și triste iluziile mele.

Cocorii rătăcesc neștiute cărări
Și eu mă afund tot mai mult în tăcere;
În fiecare zi aceleași întrebări,
În fiecare noapte aceeași durere.

Este durerea pe care doream s-o alung
Amăgit mereu de chipul tău timid.
Dar mă văd la sfârșitul acestui drum lung
Rătăcind într-un univers stupid.

Am rămas cu aceiași speranță deșartă
În toamna cu brumă pe frunza tăcerii.
E speranța unui vis început odată
Topit crud în cuptorul durerii.

Inimile noastre se vor regăsi poate cândva.
Voi rămâne tot cu „Eu-l” meu imaginar...
Acum, te las în toamnă, cu altcineva...
Adio, muza mea, adio, înger stelar...