cum omoram orizontul
cu pietre
dădeam printre crengile unui dud
înalt până la răscrucea dintre soare şi lună
îl asaltam cu praştiile
trosneau în noduri ţipete de păsări

aruncam ÅŸi
hainele căpătau mici stropi de sânge

el se târa prin ochii noştri răniţi
rumenind aerul
dar nu voia să ne cadă
la picioare

din umeri
în umeri ca o prăjină
lungeam braţele şi
îl rostogoleam
pe nisipul cu tălpi
de copil