poezia mea e fereastra
prin care privesc lumea
dau la o parte
perdeaua timidității
și o privesc
haide, lume, să ciocnim un pahar
imaginar
să ne sorbim reciproc
vinul vechi al amintirilor
poate că vom întineri, cine știe?
poate că omul din vechea fotografie
va ieși precum pasărea
care iese din ou
întinzându-și aripile

poezia mea e fereastra aburită
pe care îmi desenez inima
iarna, inima îmi îngheață
devine floare
poate că cineva va dori
s-o culeagă, cine știe?
poate că cineva o va topi
cu un sărut
va rămâne o gaură
în inima mea-floare de gheață
gaura buzelor prin care
izvorăște tăcerea

poezia mea e fereastra
de care se lipește o frunză
un dar pentru copacul din mine
din partea copacului de afară
prin nervurile frunzei
încă mai curg visele rădăcinii
visele-n care se îmbrățișează
cu rădăcina copacului din mine

poezia mea e fereastra
de care se lipesc
petalele florilor și polenul
primăvara e pictorul
care pictează pe sticlă
un autoportret care să-mi alunge
singurătatea din iernile lungi
care să-mi elibereze zâmbetul
din închisorile minții

poezia mea e fereastra
prin care privesc cerul
aș vrea să ating stelele
dar mă mulțumesc
și cu fulgii de zăpadă
uneori ploaia îmi ucide dorințele
pesemne că cerul are
și el nevoie să plângă
curcubeul îmi face un semn
discret dintre nori
sprânceana lui colorată îmi amintește
de ochii care nu se văd și se uită

poezia mea e fereastra
în care cineva aruncă cu pietricele
poate că muza vrea să mă vadă
în carne și oase
să scoată șemineul din mine
la o poveste cu felinarele străzii
sau poate că altcineva
încearcă să mă omoare cu pietre
cine știe?

poezia mea e fereastra
în care o pasăre bate cu ciocul
vino afară și cântă cu mine, îmi spune
fereastra se deschide
aerul proaspăt îmi intră în plămâni
sufletul bea din el așa cum
însetatul bea din fântână
cântă, cântă, îmi spune
cânt și gura mi-e plină de țărână