Că tot ce-a fost...

Am fost acasă la Micesti,
În satu-n care m-am născut;
ÃŽn casa cu podea de lut,
Pe pat covoare țărănești...

Văcuțe două-n grajd aveam
Și uneori și doi vitei,
Ne minunam privind la ei
Și chiar de vorbă mai stăteam ;

O curte plină de găini,
Cu puișori urmându-și mama...
Atunci țineai de toate seama,
Mereu eram pe la vecini;

Cu alți copii de seama mea,
Băteam o minge ziua toată,
Că biata iarbă sugrumată,
ÃŽn curte nu se mai vedea...

Ne mai certa ades bunica,
Dar parcă cu o vorbă bună,
Găsea mereu ce să ne spună,
De ea nu cunoscusem frica.

Azi când privesc ce-a mai rămas
Din frumusețea de-altadată,
Copilăria minunată,
Rămân de-a dreptul fără glas...

Căci totul seamănă pustiu,
Păstrând în suflet amintire
Și dor de toate, de iubire
Și ce n-aș da, copil să fiu,

Să hoinaresc pe câmp cu flori,
S-alerg desculț prin iarba crudă,
Să strig, ecoul să m-audă,
Să mă trezesc zâmbind în zori...

Cum primavara-aveam un gând,
Era aceiași întrebarea:
S-o fi uscat pe drum cărarea
Căci vine Paștele curând?...

S-au dus.. . Și toate îmi lipsesc,
Dar am și-o mare bucurie,
Că tot ce-a fost cândva să fie,
Eu pot și azi să-mi amintesc!..
11 aprilie 2022