De ce se scutură de frunze toamna
Iar stoluri de păsări pleacă în văzduh?
De ce se pierde chiar si drama
Lăsându-mi rece al meu duh?

Unde-i lumina si când s-o fi pierdut sclipirea?
De când tot ce am adunat s-a risipit?
De ce imi tot urmez,sfios,dezamăgirea?
Simțindu-mă mai trist si mai topit?...

Căci sufletu-mi părea pustiu
Când iarna se apropia domol,
Căci incepea să ningă cam tarziu
În inimă cu praf de vise si namol.

Sufletul meu era tot mai asemănător
Cu antica grădină a Edenului mângâietor
Care a dispărut fără urmă într-o noapte
Și s-a pierdut, pierind cu gravitate.

Dar nu am cutezat să strig la cer,
Deși doream cu-ardoare un semn
Sau o solie adusă-n grabă,să pot să sper,
Că-mi voi salva bucata mea de-Eden.

Dar scrisoarea nu a mai sosit
Iar îngerii nu mai cântau în paradis,
Si a rămas gol,uitat de lume,ponosit
Până ce ultima culoare-ncet s-a stins...

Aceasta e povestea unui Eden
Care sclipea,cu urme de eternitate,
Care părea un templu vechi,elen
Dar rupt de mult de realitate...