Te văd mică în această lume,
gura ta sărutând cerul rezemat de povara anilor, iar eu sub o icoană
amețitoare de gânduri te privesc tăcut
și învins de neputințele atărnându-mi pe oase ca niște vreascuri
smulse din inima frigului.

Chipul tău copilă, descosând necunoscutul trecerii dintre naștere
și atingerea înăbușitoare a dragostei
ca o risipă flămândă,
zidind rugăciuni fierbinți în zăpadă.

Chipul tău, lepădând setea din anotimpul uitării.
Dacă trăiești te faci că tremuri ca o lumânare ce dă să se stingă
iar ultima ei lumină îți topește întunericul din cameră
și te face să îți iubești singurătatea
precum ai iubi ultima îmbucătură
de viață.

În inima mea altă bătaie visând plecarea de pe tărâmul făgăduinței când îmi ascund nefericirea și îmi aplec capul senin
manipulând toată adunătura din praf.

Mă nasc încet,
în taină să descopăr că
o să uit într-un final de tine
și de toate urmele fericirii, calde încă în ascunzișurile dezarticulate
până la sfârșit.

Un fel de a iubi în timp ce îți simți sufletul pășind pe singurătate