Sigur exiști undeva!
Încă te-aștept construind vise.
Implicați în alte existențe posibile,
trăim în mici pușcării negre,
unde principala fericire a lumii…
este speranța.
Mă lupt cu dorințele,
pe holul îngust al minții,
într-o beznă luminată la capete.
O iscoadă a împrejurimilor
îmi aduce zilnic,
un vis înecat la țărm.


Cu iluziile asasinate,
viața-i o înaripată cu strigăte nocturne,
căreia i s-au ciuntit aripile,
eșuând pe-un mal al speranțelor absurde,
unde-o așteaptă: „Groparul-Balaurul-Timp”,
ticăind cronologia înmormântării...
tuturor lucrurilor.
Visele mele de la pământ la lună
sunt prinse de veșnicii nepătrunse;
trezvi de suflete fără cina de taină
pun rămășag pe cine-o să rămână,
stau la povești de tihnă nebună,
cu însuși groparul ceasului sfânt.
Visele se nasc cumva sub o lună plină,
sfârșind îngropate de vii, sub pământ.