Zori sângerii umplu retine,
Iar păsări înhamă un soare,
O buză se prinde de mare
Și-un zumzet vuiește ciorchine.

Lumini prăvălesc întuneric
În temniți ascunse-n adâncuri,
Iar norii îs jalnice pâlcuri,
ÃŽmpinse de-un soare nemernic.

Nasc focuri pe-ntreaga pustie,
Iar fumuri se leagă de 'nalturi,
Vin vânturi, sălbatice salturi,
Pământul se-mbracă-n mumie.

Pe-o stâncă, semeața făptură
Vestește sau suflet sau moarte,
Speranțe sau visuri deșarte,
Iubiri ce se-mbracă în ură.

- Þi-e zborul durerea adâncă,
Ascunsă-n clepsidre de visuri,
Dar ochii-ți se tulbură-n cuiburi,
Iar gheara îți mușcă din stâncă.

Arată-mi cărarea, pasăre spin,
Spre viață sau poate spre moarte,
Ca zborul din vise să-mi poarte
Destinul spre locul cel tainic, divin.

- Doar mie mi-s sorții, mă cheamă să cânt,
Departe spre locul din visuri,
O taină ascunsă-n abisuri,
Ascultă, chemarea purtată de vânt!

Sortită-s să-mi cat nemurirea,
Nu-n stele sau naltele ceruri,
Ci-n lume, pe ploaie și geruri
Și-n cuiburi să-mi las amintirea.

- Ah! Pasăre spin, pasăre spin,
Privește spre piscuri, cum luna
Tresare muțită întruna,
Cum viața-mi se zbate în chin.

Privește, cum sufletu-mi trece
Pe aripi de cânt înspre stele,
Privește, cum visuri rebele
Mă poartă din lumea cea rece!

Dar noaptea s-aruncă în hăuri
Pe ochii ce caută zarea,
Furtuna golește chiar marea
Și-o trage prin valuri în râuri.

Deodată pământul tresare,
Iar clipa s-oprește uimită,
O pleoapă se-nchide grăbită
Și trilul se-nalță spre soare.

Emil Dănuț Gabăr
București, 6 iulie 2013