ÃŽn duminica aceea
măștile nu s-au mai întors cu fața la față
în dungi de cretă portocalie
frunzele cădeau cu un minut de întârziere.

Ne-am salutat ca două respirații vechi
fără să ne atingem mâna sau obrazul
de sub unghiile murdare ale cerului
lipsea un planor.

Þi s-a făcut frig
ai cerut ceai de mentă
din aburul vernil un câine creț îți lătra sub bărbie
ai aprins o țigară
cu lesa din ea mi-ai lipit câinele de față.

Îndesai mâinile sub bluză
tremurai sau îmi tremurau ochii
ar fi trebuit să ne așezăm la o masă mai înaltă
dar nu-ți face griji moldovenii sunt oameni omenoși
îți spuneam
și nici bine n-am terminat
că o pătură ți-a crescut pe umeri.

Să vină înc-un ceai de mentă!
ai decretat, boemo,
n-aveau vin fiert
în ce fel de lume nu există vin fiert atunci când suntem vii
atunci când toamna trece prin fața cafenelei ca o păuniță pe tocuri?

Îți ascultam zâmbetul
ca un școlar clopoțelul pauzei mari
după ce am învățat tabla împărțirii
ai întrebat ce mai face Dumnezeu
am răspuns că e bine sănătos
îngropat sub aurul bisericilor
am început apoi să vorbim prea mult și prea mare.

Ar fi trebuit să fierbem vinul nostru
să-l turnăm din ceainic în ceainic până la subțiere
să spunem deodată
iată iarba
iată vremea
iată roșul.

Când am plecat,
Copoul era o mașină de pompieri tăcută
chioșcul de covrigi era prea aproape
autobuzul a venit prea repede
un avion a ciobit norii.

Ai pus un covrig la păstrare
și am râs
ne priveam de parcă așteptam să cadă
prima zăpadă.