străbat un culoar adânc precum o șoaptă bătând prelung în lună
o toacă îmi surzește inima și mi-o duce în preludiul artei unde
păpușarul învârte marioneta invers zbaterii viorilor
o cutie muzicală cu un dinte lipsă e un izvor de tăcere
îl simt torcând ca o mâță posacă cuibărită după sobă
nimic nu anunță treieratul timpului
printre umbre chipul tău o frântură de cer
o stare de trezvie mă posedă din vers în vers
închid uși asimetric legate de trup
ca o respirație în plus
oprește-mă
până nu rup toate sforile și mă strecor în scânteia cuvântului
să-mi îngrop fricile fără lumină
mă vei găsi târziu
cu ochii ațintiți spre răsărit
să nu pierd îmbrățișarea limbilor
acum ceasul își poartă singurătatea în brațe
ca un soldat al durerii.