Fie-i durerii singur leac uitarea
Când mâlu-i în strânsoare te cuprinde
Și sufletului, singure merinde,
Doar ochii tăi senini, adânci ca marea

Când Soarele-n adâncu-i se aprinde,
Că pe Pământ, de rătăcești cărarea
Și-n țeluri vagi îți risipești fervoarea,
Vei plânge-n van în stihuri suferinde.

Ele ajung în veac să te conțină,
Pe tine doar, nu chipul pământiu,
Nu coji, ci sufletul cel veșnic viu
Va exista-n esența lor divină!

Așa că eu, biet bulgăre de tină,
Chezaș să fiu într-un pierdut pariu!