Muza, trup își scaldă iar,
În oceanu-i de verdeață,
Luna dragă, la hotar,
De-i clipește, cu roșeață.




Chiar de tace-n susur rece,
Steaua nopții, plânge iar,
În oceanu-i de verdeață,
Cu poetul, la hotar...




Iară luna-i muză,
Sărutându-i cu dulceață
Steaua călăuză,
În oceanu-i de verdeață;




Dară muza-i steaua nopții,
Lacrimile reci, pe față,
În oceanu-i de verdeață,
Unde luna-i roua morții.




Ah, dar... poetul?
Ce-i era,
În oceanu-i de verdeață?



ˆTh3Mirr0r