Atâtea flori și-atâta liniște
Într-o grădină fără nimic;
Sunt prea multe suflete
Oameni ce cândva au amuțit.

Nici unul nu vorbește
Și nimeni nu mai râde;
E numai o grădină
Locuită de-un părinte.

Ai vrea să-i mai vorbești
Și să îți mai zâmbească.
Tu poți să spui orice,
Dar nu-i poți lua acasă.

Ai vrea să mai rămâi,
Ai vrea să-i iei cu tine
Și în prezența nimănui
Mai plângi puțin în tine.

Pietre albe, pietre negre,
Flori în sute de culori,
Cruci ce poartă a lor nume
Cer ce plânge al lor dor.

Și suflă cu putere vântul
În ochii tăi înlăcrimați
Și-o salcie sărută creștetul
Celor mai demult plecați.

Mai stai puțin și vrei să pleci,
Îți pare cripta prea murdară;
E-o poză ștearsă dar îi vorbești
Și-ai vrea ca mama să apară.

Spui deja că pleci deși te doare
Și promiți că ai să revii,
Îți tremură vocea și picioarele
Și să li te-alături ți-ai dori.

Așa tăcut e locul lor!
Și-n suflet vei avea tăcere!
Doar roagă-te cu dor,
Pierderea e cruntă dar-
durerea va trece.

8 decembrie 2013
Beatrice Lohmüller