A XXI-a
În versuri despre proză

La casa verde
Ce nu-i la Nistru,
ci undeva nu prea aevea...
Prin ușa brusc deschisă
O îngeriță soră mă privi în față
Cu o privire „fulger”, ce îmi păru „ghidușă”
Și-mi tulbură privirea mea pezișă.

Curând prin galaxie
prietenii prin stele,
prin labirinturi arborescente,
s-au dispersat, dar n-au dispărut cu totul.

I-am căutat apoi într-un tunel
nu într-o aulă universitară
Pentru că, de acolo, din tunel –
au vrut să evadeze
în lumea celor ce adoră:
tandrețea tăcerii în liniștea serii
și-n prea tăcuta beznă a iernii de sub pămînt,
unde ne pierdem în labirinturi
sau în niște intestine în continuitate,
de unde doar Îngerii au scăpare,
aceștia fiind scuipați afară -
din tunelul arborescent,
care mă iubește încă de când eram un copil mic
la fel ca și femeia
numele căreia nu doresc să-l divulg,
pentru că numele ei,
nu este nici Georgeta și nici Ana.
Numele ei este prea cunoscut și ea...
după cum se știe se numește: MOARTEA.

Ea la fel ca și tunelul
Mă tot iubește din copilărie
Și mă va iubi până la capăt.
Pentru că ea, abia de așteaptă clipa,
Sau momentul...

Iar „fulgerele” vor lovi și vor pătrunde
chiar și-n tunel.