Eternitate ruginie
peste irisul tău cald
îți acoperă privirea, și în ea tăcut mă scald
iar melancolia albă peste sufletu-mi învie.

Împietrit în ochii tăi
ca o stalactită mută
văd curgând din cer rugină ce pământul ud sărută
și mă abat din calea mea pe nenumărate căi.

Străjuite de mister,
printre arbori tot mai goi,
căi de raze pale văd printre picături de ploi
și îmi pare că-s mai triste păsările din eter.

Din neant se-adună-n mine
mii de amintiri în roiuri
ce m-adorm și mă trezesc din nisipuri și noroiuri
iară gândurile toate mi le simt de toamnă pline.

Ca pe-o pânză de demult
cu fiori de răsărit
totul se aprinde tainic în culori de limonit
și ecouri de albastru ca un nor plutind ascult.

Și din mine se înalță
galbene și roșii visuri
să atingă-n adorare ale toamnei paradisuri
ce vor naște din adâncuri iarăși fire de speranță.

Strâng în palme trup tomnatic
ca un sceptru de lumini
inspirând eternitatea în parfumuri de măslini
și-n mănunchiuri cristaline îmi adun suflet sălbatic.

Și din picături de suflet
și culori tremurătoare
se aprind făclii de inimi sub coroane solitare
ce-mi trezesc melancolia cu firimituri de sunet.

Te privesc- a clipei doamnă
ce mă umpli de visare
și ascult murmur de frunze între șoapte căzătoare
peste tot e veșnicie și în ochii tăi ...e toamnă!