Străzile sunt goale vântul le-a măturat de oameni
prin ceață gerul scapără, trosnește înghețul,
sunt bocnă, urechile ard și încremenit într-o stare:
mă grăbesc s-ajung acasă. În patul cald al odăii
îmi încrucișez brațele, cățelul doarme la picioare
nu-l deranjez și el visează cu-n scâncet în somn.

Îl simt fierbinte în unghiul genunchilor,
deschid ochii, liniștea mă așteaptă dușmană.
Mă mișc ca după ani de anchilozare
învelit într-un pled vechi, scămoșat,
rostogolit peste carnea bolnavă de neodihnă,
nimeni nu-mi spune cum arăt și ce să fac.

Rămân o umbră fugară , o închipuită existență
într-un moment de cumpănă ajuns la tine:
te prind în brațe, mă strângi, mă rupi în două,
mă culci la piept până ceața se destramă,
și involuntar îți mătur străzile-n somn de neliniști.