Amintirile mele, cu imagini de lacrimi
și armonii de vioară, mă întorc în timp,
în închinări pustii de om singur și plâng,
plâng în toată veșnicia înaltului cer.

Melancoliile îmi trezesc timpuri ale
trecutului, peisaje singuratice și tăcute,
peisaje ale mărilor și munților uitării. Îmi
apropii depărtările, îmi răscolesc timpul

și toate primăverile mele îmi scot la lumină
bănuiala tristei mele melancolii. Trec prin timp
și-l simt în mine, al meu. Îmi revelează muzica,
plictisul și lacrima mea solitară.

Îmi iubesc viața pe care o detest, îmi iubesc
tristețea pe care o iubesc și iubesc dorința
de a îmbrățișa un lan de stele...
Suferința mea e modul suprem luat în serios!

Plâng!