flori de alabastru


cu miros de flori de măr și al șoaptelor abis,
ai crescut tu tribadur,
ce demult te-ai opintit,
pe al coastelor ei mal ,
fără să gasești un dor
care să îți făureasca lauri,
un vestit urlat de șoim ,care,
să îți războiască grauri

așa plângea adesea Dephne, zeița care s-a uscat,
în al frunzelor suspine, de pe dealul ruinat

astăzi, el, trecând pe-acolo, un cocon nesăbuit
vede în genunchi copile, strângând piertițu-n palme,
și cu lacrimile line udând versul răgușit
le întreaba fără noimă, cui vă închinati voi doamne?
doar nu credeți ipohondrii care transformau în mare
orice pârâiaș secat și în plante vorbitoare orice sentiment negat?

rușinate, cu basmalele legate, copilițe, chiar zeițe
ce plângeau a lor maestră, că se frânge ca o frunză
peste patima celestă,
au urnit atunci privirea, au facut trecut- prezentul
și au înviat devreme boala celui sceptic mândru,
trândăvind prin flori de lotus sentimentele-i pagâne
ale foameni, din amurul tinereților creștine

am țesut eu alabastru, în al sufletului grindă,
astăzi, tu zeiță scumpă te agheți de-a mea beție
terfelind a mea mocirlă de pe flori , din cochilie.
respirând amarul veșnic , voi fi lira lui Orfeu
care poartă dorul greu și amarul unui zeu.