Chiar dacă tulburarea ei
semăna cu zbaterea peștelui
în năvodul unui pescar orb,
în adânc se simțea vinovată,
cu atâta vină de neîmpărtășit
între coastele-i subțiratece-
ca niște gratii de suflet

chiar dacă știa că nu a distrus nimic
chiar dacă vedea
că nu a construit nimic

și totuși pentru că dorea doar fizic să doară,
să nu soarbă singură
această pierdere boltită de celule,
o amnistie atât își dorea,
în clipele în care
dilatarea secundei se întâmpla
sub peretele uriaș
al catalogului încondeiat de miopul destin