Sfârșind mărului Serafim pregăti zorilor o altă ispravă
Adună de prin împrejurimi strigăte vechi unele de la nașterea lui Irod iar altele de la sfârșitul veacului din care tot împrumuta rugăciuni
Serafim era când gras de abia mergea când slab aproape uscat de râdeau de el înflorite florile fricii cucii și căprioarele ce pășteau din liniștea închipuirilor
Odată să fi fost spre asfințit când Serafim se întreba la ce bun să mai caute printre oameni pe omul se așeză la odihnă sub umbra unui nuc. Cum stătea Serafim și se căuta în talpă de așchia unei vedenii se trezi în față cu umbra nucului degrabă rotind ba spre stânga spre dreapta în sus și în jos unde pui că umbra începu să scuture din pom mulțime de nuci care porneau în vârtejul căderii și umbra acestora adică umbrele nucilor Unele erau coapte lucru curat Dumnezeiesc iar altele încă verzi ceea ce îl puse pe gânduri pe Serafim el neștiind de unde începe Dumnezeu și nici spre cine iubește
Cădeau și pocneau în țeasta lui Serafim bulbucatele de credeai că e potop degeaba se ferea Serafim că nucile coapte însemnau de la creștet până la inimă și de la ochi până la auz dar căderea lor era parcă un cântec și aceasta plăcu lui Serafim care crezu în sfârșit în durere ca în fine fiind
Vreme de cinci zile și nopți Serafim nu se clinti de sub grămada care parcă nu se mai termina nucului și nici umbrei cea mare ce înfășura taina spre dincolo de cunoaștere Abia după ce ultima nucă și umbra însoțitoare de soartă căzu
veni o pasere cu o singură aripă
cealaltă îndemna nucilor și ultima verde să cadă