De jur împrejur, cât vezi cu ochii minții
Oamenii ronțăie cuvinte goale
Pe care le scuipă pe jos fără odihnă
Făcându-le să agonizeze, mușcate și supte
De conținut
Rugându-se de noi să le ucidem cu sânge rece
Ca să nu se mai chinuie.
Din când în când apar prin văzduh
Idei zburătoare ce-și poartă pe aripi
Cu candoare
Dorința de a se așeza
Să se odihnească și să cuibărească
Doar, doar s-or înmulți, să lumineze apusul
Mohorât al conștiinței noastre
Dar pentru că le lipsește un punct de sprijin
Se prăbușesc la pământ
Printre cadavrele cuvintelor
Fără speranța de a se mai înălța vreodată
Căci ce ne ucide mai repede decât
Propria noastră ignoranță.