M-am dezbrăcat de mine ca de o haină veche,
mi-am pus genunchiul pe piatră
și te-am rugat să imi acoperi sufletul cu alte straie.
Te-am lăsat să rupi din el cât ai vrut
- și cer, și cântec, și copilărie -,
să-l întorci pe toate fețele,
să-l desfaci de vise, de albastru, de rădăcini de tei
- te-am lăsat să ți-l potrivești.
Când din el a mai rămas cât o umbră de oră,
te-am rugat să lași vara să iasă din temnița pumnilor tăi,
să-l imbrace.
Tu ai plecat cu vară cu tot,
iar eu am rămas în genunchi lângă umbra de oră,
căutându-mă.