Prin umbra unduitoare de-atâta verde foșnitor,
Spre roca dintre izvoare ce scaldă al ei picior,
O rază ce printre ramuri încetișor se strecoară
Să ajungă la mine, din brazi și pini își face scară.

Abia desprinsă din soare, călduța dâră de lumină
Se înțepă în treptele de ace și căzu în iarbă, lină.
Din falnici brazi o horă-n jur pădurea parcă-i face,
Și-o doină îi cântă adierea, văzând-o cum pe jos zace.

Din ierburi, frunze veștede, mi se-nălță pe-o gleznă
Să mai scruteze o dată zarea, apoi s-o stinge-n beznă.
În jur, ca-ntr-o capelă veche, un aer solemn domnește.
Doar al tău nume-l tulbură, când dorul ți-l șoptește.

Luna-ncepe să suie bolta și luminează-n depărtări.
În locul meu în cale-ți iese, pe neumblatele cărări.
Alături brazii încă-mi stau, semeți, de neclintit...
Or fi-așteptând și ei ca mine pe cineva ce n-a venit…