Nimeni mai trist, faur,
Decât aceste două chipuri sculptate ale noastre,
Decât aceste zâmbete pământii,
Paralelele.
Nu mai suntem demult, faur
Decât două capete de lut străine zăcând,

ÃŽntoarce chipurile noastre cu cefele,
Căci nimeni mai trist.
Poate doar
Singurătatea mea care se plânge
Stearpă,
Ca îngerul trimis unui muribund, târziu,
…

Cât de târziu și de trist e, faur,
Cât se repetă chipurile
Pe care tu le naști, eu le ard în cuvinte,
Și nimeni mai trist
Decât noi goi.

Zdrobește-le, faur,
Neizbutitele tale triste orori.

Cu bine, faur mut, plecând
La subraÈ› cu capetele noastre arse.