așa cum pietrele trăiesc în statui, așa trăiesc cuvintele în noi, într-o muțenie întoarsă subtil
spre poarta de suflet, o muțenie ca un clocot viu...
de aceea tăcerile ne sunt mai la îndemână când iubim, căci ceea ce ne apropie uneori de oameni, poate fi umbra cuvântului nerostit, care plutește blând deasupra, atât de aproape că se face sărbătoare prin noi...
iar ceea ce ne desparte de oameni, poate fi aceea oglindă care minte forma gândului, căci oamenii se reflectă ideal doar în ei inșiși...
dar eu stiu ca cine iubește, se intoarce întotdeauna înapoi, caută mereu izvorul pierdut în mare...
poate nu suntem toti la fel, unii suntem atenți la ceilalți, altii doar la noi înșine, unii iubim fără a cere nimic în schimb, alții iubim doar pentru a ne demonstra această facilitate, unii suntem geniali, alții mediocrii, iar unii geniali în mediocritatea noastră…
dar cred ca tu ai putea fi… cel care poate învia visul pietrelor din statui, pe care eu le-am gândit mereu ca pe noi începuturi…
atunci ar putea înflori toate iluziile din copacul care îmi crește în inimă…