Am ajuns la o vârstă la care doar gândurile și imaginația sunt pentru mine cei mai buni prieteni. Am strâns atâta durere în acești ani și mai ales în ultimii, încât nu ar încape în nicio sacoșă oricât de mare ar fi. Am mers mai departe. De ce? Pentru că am vrut să văd cum este, am vrut să văd ce mă așteaptă dincolo de ceea ce am adunat. Am dat cu piciorul la tot, le-am îndepărtat din calea mea și mi-am spus singură: mai rău de atât nu are ce să fie, mai greu de atât nu se poate! Și m-am încurajat, și mi-am luat anii în spate și am plecat. Unde? Nu știam. Dar pe parcurs am descoperit oameni care să mă înțeleagă, oameni care să mă asculte, oameni care să îmi spună ce îmi spuneam și eu: MERGI...MERGI...!!!
Ce am făcut? Am mers mai departe cu un bagaj de durere mult mai mare, mult mai greu, pentru că deja aveam ceva ani în plus și nu puteam să mai car după mine încă o suferință.
Și merg până când n-oi mai putea, și duc în spate multă durere, durere ce nu o pot ocoli, durere ce nu o pot înlătura. Mi-este destinată! Dar din ea am învățat să fiu mai puternică, să nu mai investesc trăiri sufletești ce-mi pricinuiesc o altă...și o altă durere.
Puterea de a uita este în noi. Dacă noi vrem să uităm, putem să o facem. Dacă ne place să trăim doar din amintiri și vise, așa o să trăim. Să ne impunem, să depășim această etapă a vieții, a vieții în care doar visele și amintirile sunt hrana noastră sufletească. Totul depinde de noi, de interiorul sufletului nostru, dacă ne dorim asta.
Eu caut să elimin din calea mea tot ce mi-a pricinuit durere și să îmi alătur inimii, și mie personal, persoane care să mă determine să gândesc altfel, prieteni care să-mi dorească compania necondiționat, oameni care să mă vadă, să mă cunoască așa cum sunt eu, nu așa cum am crezut că sunt...un om neînsemnat...
M-am descoperit, mă descopăr, încă mai am multe de aflat despre mine. Și îmi face bine ceea ce aflu. Mă rup de trecut, ascund ceea ce-mi pricinuiește amintire, visare. Încerc să prind mai mult curaj și să mă găsesc acolo unde îmi place, printre oameni care știu să îmi spună că sunt ceea ce sunt cu adevărat, o valoare pentru propria mea persoană. Să am mai multă încredere în mine, să am mai mult curaj, să înlocuiesc ceea ce visele îmi oferă, cu realitatea, să dau drumul sufletului să iasă din chingile în care-l țin încătușat, să mă eliberez...și voi vedea ce bine este!
Sunt la fel de sensibilă, la fel de romantică, la fel de dornică de viață, chiar și la acești ani. În concluzie, MERG, MERG ÎNAINTE CU TOATÃ DUREREA PE CARE AM ASIMILAT-O ȘI ÎNVÃÞ DIN GREȘELILE PE CARE LE-AM FÃCUT.
Este foarte greu să îți dorești să te descoperi pe tine, când ai la îndemână opțiunea de a fi superficial, de a imita, de a fi la fel cu marea masă. Este greu să ne descoperim, să știm ce vrem, să fim noi înșine, să ne privim dincolo de noi...dincolo de ființa noastră. Să vedem ce dorim de la viață, ce dorim de la noi. Să vedem dacă avem puterea de a depăși totul, de a ține piept tuturor. Să vedem dacă avem șansa de a avea acel minim de fericire pe care ni-l dorim, la care sperăm. Să ne descoperim printre cei de lângă noi, să ne aflăm acolo unde sufletul dorește, să ne aflăm acolo unde pașii ne poartă, pe acel drum pe care ni-l croim singuri, fără ajutorul nimănui. Numai noi știm dacă este bun...dacă știm să ni-l presărăm cu momente plăcute, dacă știm să aducem alături de noi pe cel, pe care ni-l dorim, sufletul care să ne completeze și alături de care să ne continuăm calea vieții.
ESTE GREU...DAR ESTE FRUMOS SÃ TE AFLI...SÃ TE DESCOPERI ȘI SÃ SPUI: asta sunt! Vă place? Primiți-mă alături de voi! Nu vreți? Nu-i nimic...eu tot înainte voi merge!