Am vrut să termin cu cuvintele.
Să pun un punct. Simplu, clar, rotund, nu forțat. Un punct pe „i” — dar el mi-a sărit în capătul propoziției. Iar exact când eram gata, apare virgula în față, agitată, ca și cum mai avea ceva de spus. Ca o bătrână care nu-și găsește umbrela și tot cotrobăie prin memorie, căutând propoziția în care a uitat-o.

M-a oprit, m-a tras, m-a silit să continui. Să mai adaug, să mai explic, să mai îngăim.
Discuția s-a reluat, cu o nevoie acută de a utiliza mai multă energie, o nevoie care s-a întins ca o pânză încă virgină.

Am încercat să mă separ, să clarific, să trag o linie între idei. Dar nu — punctul s-a ridicat arogant deasupra virgulei și le-a ținut împreună, într-o strângere forțată, ca niște gânduri care refuză să se elibereze. N-am reușit. Nu avea sens să le despart, nu aici.

Ajunsesem, poate, la o concluzie. Dar, dintr-odată, un punct a sărit. Cu o lovitură interzisă a dat jos virgula. Am rămas cu două puncte. Ce să fac cu două puncte? Sunt nevoit să continui enunțarea. Ele cer al treilea. Iar al treilea aduce cu sine o continuare inevitabilă.

Și-atunci m-am oprit. O pauză. Dar nici pauza nu-i sigură. Dacă e prea lungă, punctele cad singure în tăcere, trase de gravitația gândului rămas suspendat.
Unde m-am pierdut? Ce s-a întâmplat? Ce propoziție am ratat?

Din încercarea de a încheia, s-a născut o altă propoziție. Apoi încă una. În susținerea celor două puncte s-a ivit al treilea, și, odată cu el, întregul mecanism al reluării.
Realitatea o fi mult mai crudă— căci, în loc de propoziții întregi, se injectează în mine din trei în trei puncte: doar frânturi de gânduri, doar tăieturi incomplete ale lucidității.

Nădăjduiesc — poate într-un final — că toate aceste fragmente se vor strânge într-un text complex, închegat, cu început, mijloc și sfârșit.
Dar mă tem.
Mă tem să nu-mi lipsească intertextualitatea.
Să nu mă pierd între semne, între aluzii și rupturi.
Că tot ce rămâne din mine este o succesiune de semne.

Poate m-ar putea ține vertical un semn al exclamării.
O decizie.
O izbucnire.
O coloană a certitudinii.
Dar de fiecare dată când mă apropii de el, mă lovește din nou întrebarea.

Filosofia vieții o las în seama semnelor de întrebare. Ele știu mai bine.
În cele din urmă, răspunsurile n-au creat niciodată confort — doar micro-revelații. Fisuri în liniște, prin care sufletul respiră încă o propoziție:
respiră încă o...
respiră încă...
respiră.