Vine o vreme sau o clipă sau ce va fi fiind aceea, când o parte, măcar o parte din tine te trădează. Iar tu, blestemat sau martir,... numai om, continui să-ți porți întregul ca și cum. Pleci cu tine, cel de acum, la drum. Chiar dacă partea aceea te-a înstrăinat de tine. Chiar dacă oamenii se feresc, fug: Fie la el / ea acolo! Îți trebuie o forță uriașă să nu te renegi. Să ajuți întregul să suplinească partea-lipsă, așa cum o orchestră generoasă are înțelepciunea și abilitatea, poate credința, poate datoria?!, poate doar uriașa naivitate?! de a simula, dacă nu perfecțiunea, măcar normalitatea. În fapt, rufele murdare se spală în familie. Căci, da, te simți murdar. Iar, dacă partea aceea te-a trădat, tu pe de-a-ntregul nu te vei trăda. Te vei aduna într-o oglindă. În privirea lui Dumnezeu coborâtă-nspre tine. Te vei autosugestiona: tot tu ești. Nu are cum să fie altul, altcineva. Vei învăța să te accepți, chiar să te iubești, să te respecți, cu absențele din tine, cu specia nouă pe cale de a scoate colții din tine însuți. Mai poet fiind sau având o genă a precauției relativ mai dezvoltată, prin comparație cu a altora, te vei situa în vecinătatea frumuseților neperisabile. Vei pleca zâmbind. Într-un fel, iubirea ta o să rămână.