te reîntâlnesc din când în când,
poate de dragul trecutului,
sau de dor,
la răscrucea noastră de drumuri,
știi tu, fix în locul unde strada mureșului
se ciocnește cu vladimirescu,
acolo unde ni se ciocneau și nouă viețile,
spărgându-se vulgar în săruturi dezbrăcate
de orice fel de sentimente,
pe vremea când tu erai mare, iar eu...
mult prea mică;
acum, în sfârșit ne-au ajuns anii,
mi-au crescut sânii, ți-ai cumpărat
altă mașină și-un zâmbet nou,
avem vârstele perfecte, am devenit
oamenii perfecți, însă doar străzile ni
se mai sărută ocazional


te uiți rătăcit întrebându-te cum dracu’
ai ajuns lângă mine din nou,
habar n-ai pe unde s-o iei sau ce-ar
trebui să îmi spui, așa că te trântești pe
iarba îmbâcsită de rouă, în poziția ta
preferată: "steluță de mare", prinzând
cerul cu dinții, ca să te acopere.
mușc în șoaptă câte-o bucată din lună
doar ca să mă mai poți auzi când îți vorbesc,
ne zâmbim uneori, mai ales pentru că e
noapte, dar poate și pentru că ne-am
iubit cândva chiar pe iarba aceea;
o pace a lumii întregi încearcă să ma domine,
nu mă miră, tălpile mele n-au atins degeaba
locul unde ți-ai lăsat sufletul o vreme.


aș avea atâtea să îți mărturisesc, iubitule,
dar mi-e că te vei înfuria groaznic
pe mine pentru toate zilele în care
m-a înșelat memoria și inima,
dar știi... lumea s-a schimbat,
nimic nu mai e la fel de când ai dispărut

deși eu încă îți vorbesc neîncetat,
ca și când mi-ai fi cel mai bun prieten,
gaura din stratul de ozon devine
din ce în ce mai mare,
și-am observat că toți copiii râd
când aud cuvântul "pro-fund".