Cititorule, în stânga textului trebuia să se afle fotografia unei coperţi de carte. Datorită slabei calificări a autorului în domeniul IT-ului ea nu a putut fi postată.
Nu ştiu cât de original sunt cu acest titlu, dar dacă, prin opiniile şi modul propriu de a vedea lucrurile, nu te conformezi acceptabil mentalităţilor vremii şi convenţiilor înrădăcinate eşti considerat rebel, prost, geniu ori nebun. Sunt prea bătrân să mai fiu rebel, prost devin după născare dar, parcă, mi-ar displace să mi se zică aşa, iar la genialitate nu am acces.
Nu-mi rămâne decât să fiu nebun, însă nu unul de-ăla ce trebuie dus la ospiciu, ci unul care doar o mai ia uneori razna pe arătură. Îmi pot accepta nebunia nu ca o patologie, infirmitate, ci ca pe un mod de viaţă. Ceva între aşa numitul sărăcan cu duhul, dotat cu tupeul de a-şi permite extravaganţe, în cazul meu doar mentale, în numele unui iluzoriu liber arbitru şi fanaticul aproape religios. Inspirat, Liiceanu a numit această stare nebunia de a gândi cu mintea ta. Într-un moment de rătăcire am botezat ciudăţeniile mele gnostice tâmplenii şi am avut nebunia ca, pe unele, să le aşez într-un volum de versuri. Nişte amăgiri aflate mai la marginea minţii, chiar lângă tâmplă.
Având de-acum atestat, pot spune că sunt nebunul care, inconştient, încă se mai lasă purtat pe braţele iubirii şi se îndrăgosteşte de tot ce i se pare frumos. Care confundă voit realul cu idealul spre a se autoamăgi că totu-i bine şi a trăi, chiar şi numai în solitudinea meditaţiei, înseamnă fericire. Nebunul căruia îi place, uneori, să evadeze din închisoarea logicului, să înoate printre sofisme şi paradoxuri ori să se îmbete cu arome ale iraţionalului. Crede în realitatea fantasticului şi că visele sunt nişte chemări din viitor, pe care dacă le-ai înţelege şi urma ţi-ai afla calea eliberării de păcat şi a mântuirii. Are serioase îndoieli că lumina, electricitatea, focul sunt ceea ce ştie omul normal la cap. Nebunul care, în intimitate, mă întreb cum de pot fi eu acelaşi cu cel de ieri şi cel de mâine; dacă cel care ia decizii sunt eu ori geamăna mea copie imperfectă. Ori care îmi impun să cred că nu sunt o iluzie, o hologramă a mea pe pământ şi că lumea încă mai poate fi schimbată în bine. Sau că e posibilă, într-o zi, roirea omenirii din lumea asta arhonică în lumea arheică. În nebunia asta presimt că am mai fost pe aici şi mă consolez cu speranţa că dacă nu pot fi etern, cu certitudine, sunt nemuritor. Sper ca, datorită prestaţiei din actuala trăire, în întruparea următoare să fiu mai bun, mai drept, mai deştept şi mai frumos.
E mai confortabil să mă consider eu nebun până nu îmi pun alţii eticheta pe frunte şi mă trezesc, ca bietul Eminescu (scuzaţi îndrăzneala comparaţiei), plimbat în cămaşă de forţă prin nu ştiu ce locuri exotice şi pus la păstrare de viu în vreun celebru cimitir al celor care se cred napoleoni. Asta pentru că lumea încă nu acceptă că, până la urmă, fiecare avem nebuniile noastre. Francis Bacon le numea idolii minţii de care trebuie, neapărat, să ne curăţăm spre a ne însănătoşi. Samael Aun Weor le considera demoni ai egou-lui. Alţii le spun, mai pe şleau, porumbei, sticleţi ori păsărele.
Probabil, şi în cazul meu, recunoaşterea şi asumarea acestei stări e un exerciţiu de împăcare cu exterioritatea şi de a-mi face mai uşoară zbaterea pentru supravieţuire. Sunt, totuşi, nebunul care nu se crede supraom şi e îngrozit de spânzurătoare. Nebunia mea e, mai ales, un mod de consolare pentru ezitările, nereuşitele şi mult prea multele neputinţe. Recunosc cinstit, mi se pare mai confortabil; decât să se şuşotească pe la colţuri despre ce prostii, năzbâtii, trăznăi şi greşeli a mai făcut mitică, e de preferat să se clevetească în gura mare, până la saturaţie, despre tâmpleniile mele! Şi apoi, în cazul în care şi alţii îşi vor asuma propriile tâmplenii, poate chiar se va naşte o nouă formă literară. Măcar ceva în genul momentelor şi schiţelor lui Carageale.
Dacă nu-i prea mult, mi-aş dori ca cei apropiaţi să mă pomenească drept un nebunel hâtru, cu ceva umor. Unul de care, chiar de posteritatea nu-l va pomeni, să-şi amintească cei apropiaţi ca despre actoraşul ce şi-a jucat şi el rolul său în marea tragedie a nebuniei. Un rol minor, secundar pierdut în umbra marilor corifei ai nebuniei – Caligula, Nero, Nietzsche, Dracula, Poe, Baudelaire etc.
Şi în fine, în faţa Judecăţii, să pot declara cu mândrie că am făcut parte din generaţia nebunilor frumoşi, aflaţi în totală opoziţie cu generaţia de idioţi ai celui de-al treilea război mondial despre care ne avertizează Einstein că va veni. Sper că, poate, şi nebunia mea va ajuta un pic ca omenirea să nu se întoarcă la peşteră şi bâtă.