The beach



Vântul bătea puternic dinspre larg, și valurile erau atât de înalte și de albe, încât la cinci dimineața fusese arborat steagul roșu și accesul în apă restricționat în totalitate. Salvamarii au fost convocați în ședință de urgență la sediu iar șeful departamentului, venit din oraș cu o seară înainte, i-a instruit temeinic, pe fiecare în parte, în legătură cu cele ce aveau să se întâmple. Motivul era, desigur, securitatea amatorilor de senzații tari, dar și altul, mai special: în stațiune își făcuse apariția, incognito, “un grup de patru ciudați cu sânge albastru”, cum concluzionase “ șeful”, ironic. Plaja se umpluse în mai puțin de o oră de turiștii curioși să admire valurile imense, sosiți în splendida stațiune de lux să-și petreacă vacanța, să-și etaleze mașinile, hainele și amantele. Era o zi superbă de sfârșit de august și soarele ardea cu putere dinspre Turcia, undeva deasupra mării, învăluind cu lumina lui albicioasă întinderea albastră, pescărușii, plasele de pescuit, oamenii de pe plajă, clădirile, nisipul fin, plaja nesfârșită.


## ## ## ##
## ## ## ##

Prințesa Marie-Antoinette de Loire purta o pălărie floppy de vară, neagră, iar borurile extra largi o distingeau clar din mulțimea strânsă să urmărească delfinii, ca o floare spectaculoasă și bizară, adusă de pe meleaguri necunoscute. Ea studia atentă, printr-un binoclu minuscul, jocul delicat al păsărilor ușoare, în timp ce mușca cu dinții ei impecabili, de zăpadă, jumătatea sferică a unei trufe Godiva.
- Marie, nu te uiți unde trebuie, my darling! Delfinii sunt în apă, nu pe cer, și mi se pare că nu ești foarte ecologistă, cum mi te tot lauzi, o apostrofă bărbatul din stânga ei, un ins îmbrăcat în totalitate în negru, trecut bine de 40 de ani, cu barba în neorânduială, la fel de neagră ca și hainele. În timp ce vorbea, își ciupea, brusc, cârlionții, de parcă ar fi vrut s-o termine, odată pentru totdeauna, cu podoaba aceea care-l stânjenea teribil. Prințesa nu scoase niciun cuvânt, se mulțumi să-i răspundă printr-un zâmbet ironic și totuși cald, ascuns în colțul gurii delicate, cu buze roșii ca macii de vară.
- Mi se pare că ai cam exagerat cu berea, Jarek. Mai lasă și pentru mai târziu. Diseară cinăm în familie, remember? Ai tot timpul din lume să bei atunci! Îți reamintesc că suntem urmăriți pas cu pas! Nu vreau să facem iar figura de vara trecută. Contesa Belle-June de Parma, o blondă cu coroniță confecționată din flori uscate de România, îl săgetă cu privirea, apoi își mângâie instinctiv rochia lungă și vaporoasă, cu nuanțe de maro și gri, ce-i îmbrăca perfect trupul lung și slab.
- Draga mea, de ce te-amesteci? Lasă-l să bea cât vrea, oricum nu te-nțelegi cu el, știi asta mai bine ca mine!
- Eu l-am atenționat, atâta tot! Dacă venea singur, înțelegeam, dar suntem un grup și ce face el ne afectează pe toți. N-am chef să citesc iar, la-ntoarcere, bârfele alea stupide și exagerate. Am tras destul anul trecut. Mulțimea de gură-cască se înfioră dintr-odată. Delfinii se apropiaseră atât de mult, încât înotătoarele cenușii tăiau acum apa extrem de agitată, la mai puțin de 20 de metri de mal. Prințesa strânse cu putere mâna prietenei sale și scoase un țipăt ascuțit de admirație, pe când Belle-June primi tresărirea ce-i era atât de familiară și prinse să râdă cu poftă, ca un copil răsfățat și imprevizibil. Contele Jarek râse și el, gudurându-se ca un cățel credincios, apoi își plecă ochii în fața celor două frumuseți pe care le iubea și le stima totodată, din fragedă pruncie. Copilăriseră împreună în împrejurimile Parisului, la fermele galbene și liniștite de pe malurile Loirei, apoi mai în nord, la Harnfleur, unde învățaseră pe de rost “ Demain de l’aube”, recitându-și unul altuia, înlăcrimați, versurile tulburătoare, plimbându-se de mână și culegând buchețele de-nu-mă-uita albastre ca cerul, pentru ca apoi să și le dăruiască unii altora, bunicilor care-i așteptau cu tarte de pere, proaspăt scoase din cuptoarele largi ca pălăriile imense ale secerătorilor.
- Uite ce copile încântătoare, draga mea! E o bucurie să le privești, n’est pas? Am să le dăruiesc bomboane! Vino cu mine, te rog! Prințesa Marie apucă mâna prietenei sale și se îndreptă spre grupul care tocmai închiriase cele patru șezlonguri albe din dreptul terasei “ La bonne mer”. Erau patru femei, doi adulți și doi copii. Cele mici se fâțâiau cu tălpile goale pe nisipul fierbinte, nerăbdătoare să fugă la joacă pe mal sau să vadă de ce se-nghesuiau toți cât mai aproape de apă. Cea care părea mama lor, deși spuneai că n-ar fi născut niciodată, din cauza șoldurilor prea strâmte, le instruia temeinic pe fete, ungându-le trupurile mici și stângace cu cremă de soare. Marie-Antoinette nu înțelegea nimic din ce le spunea fata slabă cu șolduri strâmte, dar se apropie călcând timid, apoi se opri la câțiva pași de șezlonguri, de frică să nu întrerupă scena aceea atât de intimă. Ea zâmbea, ținând cutia de bomboane în dreptul pântecelui și aștepta încheierea ritualului. Vântul bătea în rafale și părul micuțelor, unul negru și drept, celălalt creț ca al metiselor, dar ghirlandat aproape galben, se înfuiora, tremurând în aerul ce devenise albastru. Pe întreaga plaja răsună în boxe corul bulgăresc al lui Nikolai Kaufman. Prințesa se infioră la auzul cântecului. Făcu un pas înainte și, uitându-se la micuțele ce-o priveau mirate, mâinile ei lăsară bomboanele să cadă, apoi se prăbuși pe nisipul alb, înainte ca Belle-June să-și dea seama ce se întâmplă.

## ## ## ##
## ## ## ##

- Alina, mi-e frică! Nu-i așa c-o să-și revină? spuse cea mare, cu vocea sugrumată. Strânse prosopul la piept și-l mototoli.
- Da, iubita mea, interveni Belle-June, obișnuită cu pierderile de cunoștință ale prințesei. Dacă-i mângâi tâmplele cu degetele tale mici, o să fie chiar mai bine decât înainte. Cum te cheamă, vrei să-mi zici?
- O cheamă Anatasia, spuse cea mică, privind-o încruntată pe după stâlpul umbrelei de paie.
- Anastasia, Ana, cu S! făcu cea mare, îmbufnată. Cu S, nu cu T!
- Gata cu cearta, ajunge! Scuzați-le, doamnă, asta-i răfuiala zilnică, face parte din orarul de vacanță. Contesa zâmbi înțelegătoare, apoi îi întinse mâna albă, și Ana privi amuzată inelul imens din metal, în cinci culori, ce trona de jur împrejurul arătătorului sidefiu.
- Belle-June e numele meu, iar cea care deschide ochii acum e prietena mea, cu un nume cam ciudat pentru o pământeancă. Exact, Marie-Antoinette! În sfârșit, credeam că-mi faci o surpriză plăcută și nu te mai trezești! Atât îți trebuia! Nu scapi de mine așa ușor! Prințesa se trezise într-o stare de amețeală plăcută, și privind grupul strâns în jurul ei, simți căldura învăluind-o. Un sentiment de iubire față de necunoscutele care-o priveau și față de întreaga lume îi inundă ființa și ea fu recunoscătoare minunatei apariții.
- Sunteți franțuzoaice! Ce coincidență! Și eu locuiesc și muncesc acolo.
- Magnific! Ce întâmplare…
- Splendidă, nu? prinse Marie vorba contesei, și ochii ei verzi luciră straniu în lumina cerului.

## ## ## ##
## ## ## ##

Stațiunea era plină până la refuz. Mulțimea, însuflețită de briza ce se revărsa peste noaptea călduroasă, curgea ca un fluviu, pierzându-se printre cei ieșiți să guste libertatea sărată a mării, femei îmbrăcate în albul ce contrasta plăcut cu trupurile bronzate și unse cu cremă, al rochiilor vaporoase, precum balerinele emoționate în seara premierii cu sala plină de adoratorii fanatici ai muzicii strălucitoare, se amesteca în sine, se strângea și iar se desfăcea, fără regrete, risipa perfecta dăruită unii altora pentru clipa ce devenea tot mai mult veșnică, efluvii nesfârșite de parfum se-mprăștiau necontenit, la întâmplare, precum cochiliile răsfrânte în miile de după-amiezi, se întrepătrundeau în salbe, dinspre mare, dinspre cer, dinspre restaurantele luminate, dinspre copiii amețiți de farmecul albastru al vacanței fără de început și sfârșit, puternic, din ce în mai puternic. Prințesa Marie-Antoinette, împreună cu cei trei însoțitori ai săi, contesa Belle-June de Parma, acompaniată de contele V., pășea alături de contele Jarek , mai beat și mai pus pe glume ca niciodată.
- Trebuie să recunoști că te-am salvat de la extincție. Dacă nu interveneam, te pierdeam. Și ce pierdere! Belle-June îi zâmbi lui Jarek, apoi mușcă din nectarina cumpărată de la vânzătorii ambulanți, ce-și întindeau marfa pe tarabă de cum se lumina de ziuă.
- Crezi că n-aș fi supraviețuit asaltului?
- Cu atâta alcool la bord? Mă-ndoiesc!
- Era o adevarată comoară națională! Româncele astea sunt ceva de speriat! Am scăpat ca prin urechile acului.
- Jarek, tu când te-nsori? spuse prințesa, privindu-l drept în ochi. Contele își schimonosi fața de saltimbanc și fu cât pe-aci să cadă, împiedicat de stâlpii ce opreau parcarea mașinilor pe trotuar.
- Țiganca aia ochioasă mi-a făcut-o! spuse el, rânjind.
- Să știi că am citit despre farmecele țigăncilor! Nu-i de glumă! Poți să-nnebunești de la așa ceva, spuse Marie. Jarek vru să-i răspundă, dar glasul fu acoperit de muzica bizară ce venea de foarte aproape. Localul de la parterul hotelului “ Sea Pearl” gemea de lume. Mesele erau pline ochi, cu greu se puteau găsi scaune libere. Restaurantul era o terasă acoperită, pe ale cărei laturi copiii se alergau, cădeau, se târau, urlau frenetic, cuprinși de febra muzicii infernale ce răzbătea din boxele așezate în cele patru colțuri ale complexului.
- Ohoho, aici e de noi! Uite, țigănci dansatoare! Am pus-o! Hai, mai repede, mai repede! urlă contele, scos din minți. Belle-June se înroși toată la auzul expresiilor vulgare și vru sa-l atenționeze, dar Marie îi făcu semn că totul e sub control, astfel încât contesa se opri la timp, apoi strâmbă din nas, disprețuitoare. Apariția noilor veniți, cu Jarek clătinându-se extaziat, trecu aproape neobservată, căci toți erau atenți la dansul grupului de țigănci cu fuste lungi. Așteptară jumătate de oră să se elibereze o masă. Chelnerii, cu fracuri impecabile, alergau în toate părțile, încercând să susțină cererea continuă de mâncare și băutură. Într-un echilibru perfect, tinerii chipeși, aleși la mustață, se aventurau printre mese și printre cei ce se ridicaseră, beți, să danseze cu mâinile ridicate. Fără să-i scape niciun amănunt, prințesa înregistra cu ochi avizi și își nota cu creionul, într-un carnețel, tot ce vedea.Se așezară la masă și își aprinseră țigările, Marie-Antoinette o Chancellor, cei doi soți, Sheaparduri, Jarek o Havana imensă, din port-cigarette-ul argintat, pe care-o mirosi, apoi îi dădu foc direct de la chibrit. Toată filosofia lui despre Nirvana, despre pofta aducătoare de durere, despre abstinența asceților, se duse pe apa sâmbetei. Își pusese în cap să ia seama cu atenție la noul teritoriu, unul dintre singurele neexplorate, și totuși, în această seară, nu reușise decât să se facă de râs. Cu atât mai bine, își zise, o să merg până-n pânzele albe! Lumea se duce de râpă, cu sau fără mine, și eu odată cu ea! Gândurile îi fură întrerupte de apropierea nefirească a prințesei, care acum, pentru întâia dată, îl tulbură cum îl tulburase mirosul ei de fecioară. Își aminti întrebarea ei prietenoasă, și răspunsul îi stărui pe buze. Dintr-o dată, carafa în care zăcea misteriosul suc de vișine îi apăru în față, ca o mireasă supusă. Melodia despre unica iubire pe care n-o putea împărtăși îi străpunse inima în adânc, și o durere cruntă pentru zeița din fața lui îl răvăși din nou, pe câmpiile din Harnfleur, în copilăria intraductibilă și intangibilă de pe malurile însorite ale Loirei. Se ridică de la masă, în urletele mulțimii scoase din minți, urlete ce aclamau în delir ultimele cântece din program. Se amestecă printre ei, scoase revolverul și-l puse pe tâmplă. Marie-Antoinette îl privea înmărmurită, și gândul ei zbură în copilărie, la mâinile întinse către ea cu buchetul de-nu-mă-uita, la declarația lui sfioasă, la râsul ei batjocoritor, la toate declarațiile respinse de mai târziu, la viața ei searbădă, consumată în așteptarea lui, niciodată dusă la bun sfârșit. Într-un slow motion perfect, Jarek văzu blitzurile paparazzi-ilor deschizându-se în petale, chelnerii alergând spre el, femeia cu șoldurile strâmte urlând, în timp ce acoperea genele celor două micuțe cu palmele, închise ochii și apăsă, artistul de pe scenă încremenit, plaja nesfârșită și albă, valurile spulberate de vânt.



## ## ## ##
## ## ## ##



La orele 11 noaptea, vântul atinsese incredibila viteză de 150 de km la oră. Marea era agitată, și, mai mult ca în zori, valurile se ridicau în larg și se apropiau de țărm, în coame succesive ce se-ntindeau neîntrerupte de-a lungul stațiunilor, pe zeci de kilometri lungime. Își lepădă pantofii negri, cu toc scurt, și nisipul rece o-nfrigură până departe. Păși iar și iar în amintirile vacanțelor luminoase ce-o învăluiră din toate părțile, ca perdeaua albă de dinaintea somnului, rochia se strânse în jurul pulpelor, cu toate astea, își continuă nestingherită mersul, până când primi adierea în față, în obrajii fierbinți, în părul negru, în degetele care atinseră, în sfârșit, apa, și marea se lumină până-n adâncuri, căci soarele răsări în plină noapte, mai strălucitor și mai puternic decât amiaza desăvârșită.