Într-un bar fără nume am avut o discuție despre moarte cu un personaj cețos apărut de nicăieri. Avea privirea plină de cicatrici iar în voce îi pluteau resturile unui naufragiu. Am simțit că locuia într-o realitate unde totul era vertij, că tot ce aveam de împărțit era timpul din care și spre care cuvintele veneau și se duceau ca niște croșee de dreapta. Încetul cu încetul am alunecat în fluviile neliniștite ale alcoolului. Ne-am pomenit târâți de curent în pâlnia unei cataracte și ne-am rugat. Am simțit iubire. Deodată, zgomotele barului s-au spart în milioane de cioburi lăsând prezentă doar vocea lui dezbrăcată în mijlocul unei liniști fără remușcări. Atunci a tăcut și m-a privit ciudat. Își dăduse seama ca nu știa cine sunt dar presupunea. Nu era obișnuit cu iubirea, cu existența mea. L-am văzut agitat, consumat de o bucurie nejustificată. A ieșit să se dilueze în pliurile infinite ale nopții. Expresia feței lui era a unui om care pierduse ceva și nu mai știa nici ce anume și nici de ce plecase în căutare. Am căzut pe gânduri, agățat de o halbă rece ca și cum viața îmi era pe punctul de-a reîncepe. Între timp, fluturii tristeții scoteau capul peste tot, lăsând realitatea să mă învăluie precum coconul unei crisalide. Îl recunoscusem cu greu pe bunicul matern căzut pe frontul antisovietic, la Odessa, in '42