Două baloane s-au cunoscut acum ceva vreme. Unul era albastru, celălalt - roșu. Mai exact, un băiat a cunoscut o fată, și fiecare avea câte un balon. El, albastru, ea, roșu. Se cunoscuseră la telefon, dintr-o simpatică eroare a cărții galbene cu nume și numere și stabiliseră o întâlnire. Ca să se recunoască, căzuseră de acord să vina fiecare cu balonul de identificare: el, balon albastru, ea, balon roșu. Și-au dat întâlnire într-un parc, pe a șasea bancă de lemn de lângă iazul cu lișițe. La început erau timizi și în loc să se privească în ochi își priveau unul altuia vârfurile încălțămintei. Pentru amândoi era prima întâlnire a vieții lor. Baloanele erau mai îndrăznețe: după ce s-au salutat, și-au frecat nasurile. Viața e scurtă, și-au zis, nu era timp de timiditate. Au înfiripat o conversație animată. Baloanele se plăceau, era clar. Cel albastru era băiat iar cel roșu era fată, exact ca stăpânii lor. Balonul albastru încercă să-l sărute pe obraz pe cel roșu dar sărutul fu atât de fierbinte încât au explodat în aceeași secundă. Băiatul și fata mai întâi s-au speriat apoi au râs și au înfiripat și ei un dialog din ce în ce mai îndrăzneț. S-a înnoptat și ei tot pe a șasea bancă de lângă iazul cu lișițe erau, îmbrățișați. Paznicii de noapte patrulau respectuoși la distanță și se făceau că nu văd cum cei doi îndrăgostiți explodau și ei din când în când, ca și baloanele lor, dar mai mult, până la răsărit. Asta era în vara lui '72. Banca încă mai există și, deși a fost vopsită și revopsită, inscripția cu două baloane și o inimioară încă se mai distinge pe ea. Un domn ochelarist simpatic se așază din când în când acolo și povestește oricui vrea să-l asculte că exact în acel loc se cunoscuseră părinții lui dar nu e sigur că lișițele sunt aceleași însă știe precis că iazul cu siguranță are altă apă.