agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | ÃŽnscrie-te | ||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
||
![]() |
![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() | |||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
![]() |
|
|||||
![]() |
agonia ![]()
■ Balada refuzatului NA UN DA - în epură ![]()
Romanian Spell-Checker ![]() Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2016-09-16 | |
Ridică bilețelul din colțul prăfuit al sertaruli și îl privi îndelung.
,,Să nu uiÈ›i niciodată că am cucerit împreună un munte.’’ citi în repetate rânduri cuvintele care, rotocol, rotocol, spre culoarele cele mai îndepărtate ale amintirilor, începeau să bată, în cadență, din ce în ce mai violent, urmele bătătorite ale unui vis îngropat. Din nou ea. Drogul de care nu se putea despărÈ›i pentru totdeauna. Patima care îl ardea neîncetat, nemilos. Balaurul ce devora ultimele resurse de uitare. Cum ar fi putut să uite o avalanșă de zăpadă, un uragan, o furtună desăvârÈ™ită sau un taifun nemilos, doar aÈ™a ar fi putut-o uita È™i pe ea. Cu ochii închiÈ™i, întotdeauna cu ochii închiÈ™i se încorda ca o panteră ce își urmăreÈ™te prada din punctul ultimei frontiere înainte de atac, se apleca spre urechea lui È™i îi È™optea simplu: ,,Te vreau.’’. Fără inhibiÈ›ii, fără stângăcii, fără drept de apel. Fiind clipe rare, în care dorul avea întotdeauna timp să își reverse sticluÈ›a cu trăiri intense, simÈ›ea că dacă nu îi îndeplinea dorinÈ›a era posibil să o vadă pentru ultima oară. ÃŽi spusese cândva, adormită, că de se va îndura vreodată să îi refuze plăcerea trupească nu se va mai simÈ›i femeie în faÈ›a lui, iar el, nu doar că o dorea de fiecare dată mai mult, dar cu atât mai aprig se aprindea în faÈ›a pericolului de a o pierde. Și, ah, cât de exploziv i se abandona în braÈ›e, muÈ™cându-i buzele cu delicateÈ›e, din când în când fără milă, până aproape de durere, oprindu-se la timp pentru a-l biciui cu un scâncet încărcat de patimă È™i poftă carnală, aÈ™a cum numai femeia iubită poate să totureze mintea supusului abandonat între sânii voluptății necruțătoare. Și ce mai supus îi fusese! Tembel îndrăgostit de fiecare coborâre de pleoape, arcuire de muÈ™chi, sfârcuire de plete, zvâcnire, tremur, murmur, patos È™i respiraÈ›ie accelerată de bătăile degetelor sale pe pielea ei de vioară în acordare. Până într-o zi, când, mânat de ambiÈ›ie, sau mai mult decât atât, o refuză, iar ea nu dispăruse aÈ™a cum îi promisese cândva. Mai aÈ™teptă o clipă, o oră, o zi, o săptămână o lună, un anotimp, un regret, o revenire, un colaps, o renaÈ™tere, un semn, însă, se părea că, refuzând-o tot mai des È™i mai agresiv, simÈ›ea cum își revine din supunere. Cu fiecare ,,Nu’’ rostit sau gesticulat se îndepărta tot mai tare de acea femeie copil care se juca mereu cu focul, fără să aibă habar cât de mult suflet poate înghiÈ›i acel sălbatic flămând legat în lanÈ›uri naive È™i prea puÈ›in justificate. La scurt timp, potopul! Dintr-o ea, femeie iubită È™i răsfățată de un el, supus îndrăgostit, se transformară încet în el, bărbat viril cu agenda legată de gât È™i în ea, mireasă părăsită în faÈ›a altarului pătat de promisiuni pe care nu le ceruse vreodată. Când tot ceea ce își dorise era să o facă să realizeze, spera, că trupul lui È™i el în întregime i-ar putea fi destinaÈ›ia finală, cameleonică, niciodată gratuită sau fadă. Să o cucerească pentru totdeauna. Să îi pună aurul la glezna degetului. Dar, undeva pe drum pierdu motivul pentru care pornise itinerariul. Concentrându-se mai mult pe el, o pierduse din vedere pe ea. Apoi, război. ReproÈ™uri ascuÈ›ite în călcâi de Ahile, sticle sparte în culoarele sufletului, oglinzi ciobite sub paÈ™ii rătăcirilor, gât uscat în faÈ›a artileriei apărută brusc dinspre ruinile dezmierdărilor uitate. Iar la final, morminte. Doi pierzători pe tabla de È™ah a dragostei. Două capete plecate È™i o genune infinită între ei. Se întorsese doar o clipă cu spatele la ea, ca mai apoi, revenind cu groază în suflet spre hăul ce îi despărÈ›ise, să vadă cum dispăruse cu totul, ca È™i cum s-ar fi evaporat un fluture la graniÈ›a dintre visări È™i realitate. Să-l fi iubit cu adevărat? Să fi fost în stare, el, din postura de supus, să îi nască rădăcini de silfidă întrupată, fără să realizeze, iar transformarea în mascul feroce să îi fi inundat ultimele simÈ›uri de amazoană crunt de independentă, lucru care o determinase subit să se retragă în carapacea ei fără orizonturi È™i odihnă? ,,Să nu uiÈ›i niciodată că sunt un simplu călător flămând în deplasare È™i îmi repet asta în fiecare zi.’’, îi spusese ea, atunci când îi declarase pentru prima dată că s-a îndrăgostit. ,,Nu vreau să îți provoc suferință, dar nici nu îmi voi opri existenÈ›a pentru o altă persoană. Am atâtea de experimentat È™i de văzut în viaÈ›a asta! Nu vreau copii, nu vreau căsnicie, nu îmi doresc familie care să mă lege de un singur loc. Nu È™tiu unde îmi voi lua zborul data viitoare. Sunt hotărâtă să nu îmbătrânesc niciodată, pentru nimeni. Dacă mă simt în plus, dispar. AÈ™a, pur È™i simplu. Puuf!’’. Iar el o crezuse O crezuse de parcă în trecutul ei, tânără de douăzeci È™i trei de ani ar fi putut cuceri deja Rome, Casanovi, savane, vulcani. Să fi fost, de fapt, el însuÈ™i temelia forÈ›ei care o propulsase spre viaÈ›a pe care susÈ›inea că o reprezintă, fără măcar să o fi experimentat vreodată, probabil pentru că se împiedicase de el, sau tocmai pentru că nu o făcuse până atunci? Să fi fost el, în vâltoarea celei mai radicale ironii a sorÈ›ii – piatra de hotar spre împlinirea destinului care o chema neîncetat? După ce găsise biletul pe noptieră, descoperi senzaÈ›ia provocată de pământul ce se prăvăleÈ™te sub propriile picioare. Știa că era deja mult prea târziu când sunase la ea acasă. I se transmise că își luase zborul spre un tărâm îndepărtat, la sora ei. De acolo avea să meargă È™i mai departe, iar adresa momentană îi era interzisă. Până la urmă devenise ceea ce îi promisese că era : un simplu călător flămând în deplasare. Exersase zilnic, pesemne, ascultând aproape în fiecare dimineață ,,Tie me down’’ al lui Savoretti. Iar el nu ascultase niciodată piesa până la capăt. AÈ™eză cu repeziciune bucata de hârtie la loc È™i trânti cu vervă sertarul. De ars nu putea să ardă nimic, dar putea trânti până la refuz sertarele din biblioteca amintirilor. SimÈ›ea tot mai mult nevoia unei aventuri. Următoarea destinaÈ›ie era una clară, doar că momentul fusese de mai multe ori amânat căci aÈ™a cum niciodată nu servea o bere oarecare, cu oricine sau oricând, la fel nu putea împlini o destinaÈ›ie fără să simtă că are o anumită stare, aparte, care să îl poată descătuÈ™a până È™i din cel mai infim por al înfrânărilor.
|
||||||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
|||
![]() | |||||||||
![]() |
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | ![]() | |||||||
![]() |
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate