A fost o dată ca niciodată ,un broscoi rîios care s-a trezit din hibernare pe 16 Februarie datorită caldurii emanate de inimile îndrăgostiților.
Și cum stătea el , pe malul unui iaz , între vis și trezie , gîfîind la soarele ce încă nu încălzea , iată că vede o Prințesă ce căuta primele flori răsărite prin iarba abia încolțită.
Vrăjit de frumusețea fetei , încercă să-i atragă atenția cu un orăcăit ce a vrut să fie drăgăstos , dar din gîtlej nu i-a ieșit decît un sunet pierit , mai degrabă strigat de ajutor .
Auzind , Prințesa , îsi pleacă privirile albastre către el , cuprinsă de milă , și vazîndu-l tare rebegit , îl ia în căușul palmelor , dezmierdîndul cu degetele ei lungi și parfumate .
- Amărîtule! de unde ai mai răsărit și tu?
Îl apropie de buzele ei roșii ca para focului și îl încălzii cu răsuflarea ei îmiresmată .
Apoi îl puse jos și îl împinse ușor cu piciorul ca să plece .
Se întoarse și merse parcă plutind pe deasupra ierbii pînă la marginea drumului unde o aștepta o caleașcă .
Broscoiul , încălzit de acuma , și amețit de parfumul Prințesei ,o urmă pînă la scara caleștii , privind cu ochii bulbucați la făptura minunată ce-l scosese din amorțire .
Din caleașca trasă de cai albi , Prințesa îi aruncă o ultimă privire și disparu ca prin farmec .
Rămas singur , pe marginea drumului , se puse pe așteptat .
Și asteptă , și venii seara ,și vîntul înghețat îl bătea , și el astepta . Și a venit noaptea cu ger , și el tot astepta nemișcat ....
Spre dimineață , cînd se îngînă noaptea cu ziua , și gerul e cel mai aprig , broscoiul tot aștepta pe marginea drumului să vină iar Prințesa lui .
Cu ultima licarire a vieții , înainte să treacă pragul drumului către veșnicie , își dădu seama că răsuflarea caldă a Prințesei nu fusese șoapta cel îndemnase să îndure atîtea , cuvintele acelea ....”Visează-mă ! și am să vin” ....erau din mintea lui .